Așa cum a fost menționat în articolul despre comercianții Bitcoin, posibilitatea clasificării legale a exchange-urilor Bitcoin ca furnizori ai serviciilor societății informaționale depinde de natura furnizorului de servicii. Directiva serviciilor societății informaționale definește aceste servicii ca fiind orice serviciu furnizat în mod normal pentru remunerație, de la distanță, printr-o modalitate electronică, la cerința serviciului la nivel de individ.
Acest lucru poate fi susținut de faptul că serviciile pentru tranzacționarea bitcoinilor sunt furnizate pentru remunerare, din moment ce exchange-urile de obicei taxează un comision pentru orice cantitate de bitcoini convertiți în monedă fiat.
Serviciile oferite de exchange-urile Bitcoin sunt furnizate de la distanță prin căi electronice. Poate fi argumentat că bitcoinii aferenți serviciilor exchange-urilor furnizați de un exchange Bitcoin sunt oferiți la cerința fiecărui individ pentru astfel de servicii, din moment ce membrul exchange-ului trimite instrucțiuni pentru executarea unei tranzacții prin plasarea unei oferte de preț pe platformă.
Astfel, bitcoinii aferenți serviciului de schimb pot fi considerați ai serviciului societății informaționale în cadrul directivei e-commerce. Din moment ce această directivă desemnează furnizorii serviciului societății informaționale ca fiind orice persoană legală ce furnizează serviciul societății informaționale, exchange-urile Bitcoin pot ajunge sub această definiție. Prin urmare, cerințele directivei e-commerce pot fi aplicate exchange-urilor Bitcoin.
Directiva serviciilor financiare ale consumatorului ( DSFC ), care acoperă marketing-ul la distanță ale serviciilor financiare ale clientului și recunoaște serviciul financiar ca fiind orice serviciu de banking, credit, asigurare, pensii, investiții sau plăți, poate fi de asemenea aplicabil la exchange-urile Bitcoin, din moment ce acestea pot fi clasificate ca furnizori ai serviciilor de plată și servicii de investiții.
Mai important de atât, potențialul aplicabilității directivei e-commerce complementează aplicabilitatea directivei serviciilor financiare ale consumatorului, din moment ce ambele contribuie la crearea de cadre legale pentru dispoziția online a serviciilor financiare. Mai mult de atât, având în vedere directiva serviciilor de plată, consumatorul ar trebui totodată să fie protejat conform directivei e-commerce și directivei serviciilor financiare ale consumatorului, iar asigurările adiționale aferente acestor directive să fie în continuare aplicabile.
O altă întrebare este dacă directiva drepturilor consumatorilor poate fi aplicată exchange-urilor Bitocin. Mai important de atât, această directivă nu este aplicată contractelor pentru servicii financiare. Un serviciu financiar este definit ca fiind orice serviciu de bancă, credit, asigurare, pensii, investiții și plăți, așa cum a fost definit mai sus. Aceasta împreună cu concluzionări anterior făcute, putem spune că serviciul pentru tranzacționarea bitcoinilor poate ajunge sub definiția serviciilor de investiții și ca activități sub directiva instrumentelor financiare de piață.
Astfel, dacă există un motiv de la aceste presupuneri că bitcoini sunt instrumente financiare, atunci directiva drepturilor consumatorilor nu este aplicabilă tranzacțiilor Bitcoin din cadrul platformelor de exchange. Cu toate acestea, dacă există vreun motiv pentru care bitcoinii ar putea fi bani, o monedă, un bun sau o marfă, atunci modalitatea aplicabilității directivei drepturilor consumatorilor ar trebui revizuită.
Această directivă este aplicabilă oricărui contract finalizat între comerciant și client. Din moment ce un utilizator interacționează cu un exchange online, iar directiva nu este aplicabilă contractelor de la distanță, atunci ar trebui finalizat un contract între utilizatorul Bitcoin și exchange-ul Bitcoin definit ca: orice contract finalizat între comerciant și consumator sub o acțiune de vânzare la distanță fără alte activități fizice simultane prezente, cu exclusivitatea căilor de a finaliza contractul prin intermediul unei comunicări la distanță.
Problema ce trebuie analizată este fie dacă tranzacțiile ce au loc în cadrul unui exchange sunt subiect pentru contractele la distanță sau nu. Exchange-urile Bitcoin implică adesea tranzacții ce constituie o înțelegere între cumpărător și vânzător, iar exchange-ul acționează ca un simplu intermediar, fără ca acesta să fie de nicio parte a tranzacției.
Cu toate acestea, directiva drepturilor consumatorilor defineşte bunurile ca fiind lucruri tangibile transferabile. Acest lucru înseamnă că bitcoinii nu sunt bunuri, iar această directivă nu este aplicabilă contractelor Bitcoin. Chiar dacă este ignorat faptul că bitcoinii nu îndeplinesc această definiție a bunurilor din cadrul directivei, tot ar fi neclar dacă contractul dintre vânzător și consumator se supune criteriilor expuse până acu,.
Acestea fiind spuse, directiva drepturilor consumatorilor nu este aplicabilă tranzacțiilor din cadrul exchange-urilor Bitcoin.
